Ce mâncăm la o pomană spune mai multe decât am crede despre cum ne raportăm la moarte, la cei dragi plecați și la comunitatea în care trăim. În dialog cu Daria Ghiu, Adriana Sohodoleanu ne poartă prin simbolistica profundă a mâncării funerare în tradiția românească. De la colivă și colaci, până la bradul de înmormântare împodobit cu „pupeze”din aluat, totul are o semnificație și o poveste. În acest interviu, Adriana dezvăluie sensuri uitate, contraste între religii și regiuni și cum memoria gustului se transformă în ritual.
„Multă vreme am avut o înțelegere greșită asupra colivei… o asociam mereu cu tristețea, cu despărțirea de cei dragi” , mărturisește Adriana Sohodoleanu. Însă coliva, spune ea, are un rol mult mai profund: este o jertfă simbolică și un element de legătură între cei vii și cei morți, menit să îmbuneze sufletele celor plecați și să întărească solidaritatea între cei rămași.
„Pomenile sunt jertfe. Sunt gândite pentru a-i îmbuna pe strămoși, a-i împiedica să revină pe pământ.”
Ele servesc de asemenea și ca mijloc de reconectare socială:
„Ele unesc, adună oamenii în jurul mesei și armonizează relațiile dintre membri prin actul comensalității.”
În contrast cu tradițiile ortodoxe, în ritul catolic și luteran nu există masa bogată de pomenire, aceste practici fiind considerate păgâne.
„Am descoperit că, de cele mai multe ori, la catolici, la luterani, lucrurile stau altfel. Mulți nu au această idee de pomană alimentară și, mai ales, de masă bogată, cum știm noi de pe la bunici. Și așa am aflat că, încă din evul mediu timpuriu, aceste practici au fost văzute ca fiind păgâne. Au fost interzise de biserică. Mai târziu ritualul catolic le-a eliminat complet, dar au fost permise sau măcar tolerate în cel oriental.”
Un alt element central este colacul. În unele regiuni se fac 15-20 de tipuri, fiecare cu un scop precis, cu un nume propriu și destinat unei persoane anume din cadrul ceremonialului. Un exemplu remarcabil este colacul Uitata, care se făcea pentru cei morți fără lumânare, pentru cei uitați.
Poate cel mai spectaculos simbol descris de Adriana Sohodoleanu este pomul de înmormântare, uneori un copac adevărat, împodobit cu mere, smochine, colaci și figurine din aluat.
„Acești pomi de înmormântare sunt fie ramuri de copaci luați din pădure, fie copaci din grădină, care sunt împodobiți cu felii de măr, smochine, pere, stafide, lămâi, nuci. În vârf se așează nouă pupeze împletite din aluat, care se așează pe niște colaci clasici. Păsărea reprezintă sufletul, e pusă în vârf ca să-și ia zborul. Pomii sunt, practic, axis mundi, sunt miniaturi ai copacului vieții. Se poartă împotriva cortegiului funerar și se așează lângă cruce. Uneori, chiar și la 40 de zile se face un astfel de pom și se pune, de multe ori, și o scară – pentru că scara este simbolul ascensiunii către cer.”
În trecut, se dădeau la priveghi bomboane, tuică și cozonac, în timp ce azi mesele de pomenire devin tot mai bogate și mai scumpe. În unele cazuri, se oferă preparatele preferate ale celui decedat, „chiar colivă cu papaya, pentru că așa îi plăcea răposatei”.
Interviu realizat de Daria Ghiu în emisiunea Orașul vorbește, produsă de Gabriela Mitan Dulgheru și difuzată în fiecare zi de luni până vineri, de la ora 9.00, la Radio România Cultural.
