Biografia Papei Francisc bifează mai multe premiere: a fost primul papă din America Latină, primul papă iezuit, primul care a refuzat să locuiască în Palatul Apostolic și primul care și-a luat numele Francisc.
Papa Francisc este primul papă care și-a publicat autobiografia. „Speră” ar fi trebuit să apară, conform dorinței inițiale a Papei, după moartea sa, dar Jubileul Speranței și contextul global l-au determinat să accepte publicarea documentului în timpul vieții.
Vorbim cu scriitorul Radu Vancu despre un lider și un model de leadership, pornind chiar de la autobiografia sa.
Cum ați citit autobiografia Papei Francisc? Spuneam că poate fi privită ca un testament spiritual prin ideile pe care le cuprinde. Voi cita un singur lucru:
Pentru noi, creștinii, viitorul are un nume, iar acest nume este speranță.
Radu Vancu: Este într-adevăr un testament spiritual, a fost gândită astfel. (…)
Este emoționant pentru noi, ne arată intimitatea unui om, cum se construiește umanul într-un seamăn al nostru. Când vine însă de la un papă – și de la un papă precum Francisc – este de două sau de trei ori mai emoționant și mai intens.
Vezi cum s-a construit umanitatea în cineva care prin natura fișei postului, să spun așa, devine interfața noastră cu divinul. În același timp, este cu atât mai emoționant să vezi că, de la un capăt la altul, autobiografia este o pledoarie pentru umanitate.
Papa Francisc este convins că misiunea Bisericii îi privește mai ales pe cei vulnerabili, pe cei plasați la periferiile existențiale – aceasta este formularea lui.
Spune undeva, de altfel, că America Latină se construiește pe două realități simultane: cea a sărăciei și cea a creștinismului. Așa s-a format el și așa și-a înțeles misiunea: prin intersecția acestor două realități.
