Au fost câţiva ani grei pentru Universul Cinematografic Marvel. Cu puţine excepţii – de exemplu Gardienii galaxiei 3 şi Deadpool & Wolverine, acest univers în continuă expansiune părea să se fi diluat până la irelevanţă şi chiar ridicol. Fără să fie altceva decât un film cu supereroi, Thunderbolts* explorează cu atâta intensitate umanitatea eroilor, încât ni-i aduce aproape şi ne face să ne pese cu adevărat, aşa cum puţine filme Marvel au reuşit să o facă. Este, poate, cel mai bun film Marvel de Avengers: Endgame încoace.
Totul începe cu Yelena, care sare de pe a doua cea mai înaltă clădire din lume pentru a ajunge într-un laborator secret. Într-un monolog interior, antieroina mărturiseşte că se simte în derivă: misiunile ei la comanda Valentinei Allegra de Fontaine (Julia Louis-Dreyfus) lasă în urmă sute de victime, dar Yelena nu mai simte nimic. Această temă a neîmplinirii, a depresiei, a irelevanţei sociale este reluată cu ajutorul celorlalte personaje, devenind un mesaj al unui „împreună” vindecător, eliberator şi chiar salvator.
Studiourile Marvel par să-şi fi învăţat lecţia de la Deadpool & Wolverine, prin urmare povestea e îmbibată în autoironie şi umor ireverenţios. Cumva, aşa cum Gardienii galaxiei au avut un succes fenomenal fără să fi fost de fapt cu adevărat populari înainte de filmul lui James Gunn, Thunderbolts* ia nişte eroi periferici, îi dezbracă de costume şi le arată fricile şi beteşugurile. Toţi au avut un trecut dubios, plin de fapte rele şi toţi se simt înconjuraţi de întuneric. Dar, dacă până acum au păşit spre întuneric, poate împreună vor fi în stare să păşească spre lumină.
Filmele Marvel au mult prea des probleme cu antagonişti fără zvâc (ca şi Deadpool & Wolverine, cel mai gustat film al anului trecut în România), dar nu la fel stau lucrurile şi cu Thunderbolts*, unde villain-ul are câteva trăsături speciale care ajută de minune mesajul filmului. Trebuie spus că Lewis Pullman, un actor deosebit de expresiv pe care l-am mai văzut în serialul Lessons in Chemistry şi în noua şi până la urmă dezamăgitoarea ecranizare după romanul Salem’s Lot al lui Stephen King) face toţi banii în rolul lui Bob, un bărbat descoperit de eroi într-un buncăr al corporaţiei controlate de Valentina Allegra de Fontaine şi care ascunde un teribil secret în spatele aspectului inofensiv.
Filmului nu-i lipsesc elementele specifice genului, de la bătălii corp la corp cu diverse gadget-uri şi aptitudini supereroice, până la explozii asurzitoare. Acestea sunt cumva generice, dar dau ritm şi uneori devin chiar fundalul unei poveşti despre micile lucruri pe care le putem face pentru a ne fi mai bine psihic. Şi, ca orice proces de vindecare, totul începe cu conştientizarea şi acceptarea adevărului despre noi înşine.
Thunderbolts* are două scene pe genericul de final, una amuzant-irelevantă, iar a doua incitant-previzibilă, cu o deschidere spre celălalt film Marvel al anului, The Fantastic Four: First Steps.
