Prea puține se știu în prezent despre aromâni, la scară largă. Singura mențiune a lor pe care am auzit-o în doisprezece ani de școală a fost într-o discuție legată de dialectele din sud ale limbii române: aromâna, meglenoromâna, dacoromâna și istroromâna, toate parte din subgrupul limbilor romanice răsăritene. Am fost șocată să aud cât de asemănătoare și totuși diferită este aromâna de limba noastră. Dar nu ni s-a spus nimic legat de oamenii care o vorbesc, de faptul că este pe cale de dispariție pentru că se folosește doar oral, nu și în scris, de istoria poporului aromân și de viața lui în țări ca Grecia, Macedonia sau Albania.
Mă bucur să văd că Alexandra Gulea își ia istoria familiei în propriile mâini și dă glas bunicii sale aromânce. După ce scurtmetrajul ei pe același subiect, Neale azbuiratoare, a fost nominalizat la Premiile Gopo în 2023, regizoarea a decis să elaboreze cercetarea personală cu Maia – Portret cu mâini, un documentar la fel de poetic, dar cu un mai mare potențial educațional. Producția a primit premiul pentru Cel mai bun film experimental la New York Independent Cinema Awards și a fost de asemenea nominalizată la Premiile Gopo 2025.
Maia, pe numele ei real tot Alexandra Gulea, a avut o viață presărată cu incertitudine și suferință. A plecat din Grecia după ce tatăl ei a fost ucis când cerea drepturi pentru aromâni și a traversat mai multe țări instabile din punct de vedere politic, până a ajuns să se stabilească definitiv în România. Patru dintre cei șase copii pe care i-a născut au pierit, însă Stere Gulea, bine-cunoscutul regizor, a fost printre singurii doi supraviețuitori – și are câteva apariții în cadrul documentarului. De asemenea, soțul Alexandrei a fost închis de comuniști pentru mai mulți ani. Ea susține că aceasta a fost „mira” ei, destinul scris încă de la naștere.
În Maia – Portret cu mâini, regizoarea Alexandra ne prezintă aceste fapte istorice în cronologie inversă, dinspre prezent spre trecut, printr-un mozaic de tehnici artistice și documentaristice, de la interviuri cu bunica la imagini de arhivă, sculptură, performance, animație și coregrafie. Ne sunt revelate elemente vestimentare specifice poporului semi-nomadic, iar rochia de catifea devine un simbol pentru spiritul curajos al Alexandrei care încă pășește liber pe aceste meleaguri. Deși atât de diverse, toate aceste abordări devin coerente prin prisma mesajului transmis, prin expunerea lirică a unei istorii trecute prea des cu vederea.
Nu mai puțin de patru femei o interpretează pe Maia la vârste diferite: coregrafa Vava Ștefănescu, actrița Emilia Dobrin, Maria Cuzmin (care a apărut de asemenea în Neale Azbuiratoare) și însăși regizoarea. La fel ca bunica sa – cu care se identifică profund din numeroase puncte de vedere, nu doar datorită numelui comun, Alexandra Gulea folosește limba aromână pentru a-și exprima resemnarea cu privire la „mira” ei, cea de a nu avea copii. Cu toate acestea, prin artă și determinare, ea duce mai departe moștenirea culturală primită de la familia ei și dă voce nu doar unei femei, ci unui întreg popor redus la tăcere prin epurări etnice și exilări.
