Într-o perioadă în care programul cinematografelor este plin de horror-uri care nu sperie, filme cu supereroi care nu entuziasmează şi comedii făcute de influenceri la care nu râzi nici măcar o dată, o premieră ca Destinație finală Succesorii ar trebui salutată din simplul fapt că oferă fix ceea ce promite: o succesiune de morţi violente, dar şi câţiva fiori despre o realitate pe care umanitatea încă nu a reuşit să o facă mai flexibilă, anume că în faţa morţii toţi suntem egali şi că nimeni nu o poate înşela la nesfârşit.
Filmul păstrează premisa francizei: o premoniţie duce la „înşelarea” morţii, iar aceasta aşteaptă apoi după colţ, pentru a-şi lichida „înşelătorii” în moduri extrem de elaborate. Acum totul începe în 1969, când tânăra Iris este dusă de logodnicul ei, Paul, la deschiderea unui restaurant suspendat la 150 de metri deasupra solului. Evident, urmează o premoniţie, iar răzbunarea Morţii va fi de proporţii: întregul arbore genealogic al celor doi eroi va trebui lichidat pentru ca echilibrul să fie restabilit din perspectiva Morţii.
Filmul are rating-ul „Interzis minorilor” şi este, într-adevăr, foarte violent, dar scenele sângeroase au acele exagerări care le împiedică, până la urmă, să fie cu adevărat înfiorătoare sau coşmareşti. Deşi vezi membre amputate, capete zdrobite şi suficienţi litri de sânge cât să umple o piscină, Destinaţie finală te lasă să te bucuri de popcorn, iar reacţia la aceste scene este mai degrabă „wow, ce le-a mai trecut prin minte” şi nu „câh, ce scârbos!”.
Dacă alte filme ale francizei vizează grupuri de prieteni, colegi de clasă sau simpli anonimi, Succesorii plusează cu ideea de familie şi cum reacţionezi când părinţii, verii şi fraţii îţi mor unul câte unul. După premoniţia din 1969, în prezent studenta Stefani (Kaitlyn Santa Juana) este bântuită de un coşmar recurent care îi pune în pericol viitorul academic, prin urmare decide să investigheze şi face o descoperire incredibilă, încercând apoi din răsputeri să-şi convingă familia că e în pericol şi să o salveze. Este extrem de uşor să te identifici cu această misiune a lui Stefani, iar asta ajută mult eficienţei sequel-ului.
Trebuie spus că filmul suferă din cauza unei probleme gigantice a scenariului: un personaj la curent cu modul cum funcţionează răzbunarea Morţii decide să se sacrifice în cel mai stupid mod cu putinţă, deşi ştie că propria moarte pune succesorii titulari în pericol. Dar na, trebuie să faci cumva povestea să meargă mai departe… Totuşi, filmul câştigă puncte prin faptul că nu se ia deloc în serios, ba chiar îşi permite pe alocuri să râdă de moarte şi de glonţul ce trece adesea pe lângă ureche, jucându-se inspirat cu aşteptările publicului.
Sequel-ul se poate lăuda cu unele dintre cele mai spectaculoase morţi ale francizei (una dintre ele ar trebui să descurajeze industria piercing-urilor aşa cum Jaws a golit plajele americane în 1975), dar oferă şi o meditaţie asupra morţii inexorabile. Aici intră în scenă Tony Todd, interpretul unui personaj recurent al francizei, care vorbeşte într-o scenă de sfârşitul său iminent. Faptul că Todd a murit de cancer la scurt timp după filmări (filmul îi este dedicat) dă o greutate imposibil de ignorat acestei scene care ne spune încă o dată că suntem pe lista morţii şi că, mai devreme sau mai târziu, în dreptul numelui nostru va apărea bifa unui sfârşit imposibil de evitat.
