The Weeknd nu renunță la actorie și revine cu un nou proiect după eșecul serialului The Idol, producția bizară, controversată și ultra-sexualizată de la HBO, în care a jucat alături de Lily-Rose Depp și care a fost întâmpinată cu reacții negative din partea publicului și a criticilor (nota 4.4 pe IMDB).
De data aceasta, Abel Tesfaye produce și joacă într-un lungmetraj care poartă titlul celui mai nou album al său: Hurry Up Tomorrow. Filmul dezvăluie culisele vieții de star pop, pornind de la o premisă promițătoare: The Weeknd, în varianta sa fictivă, afectat de dispariția iubitei și de anumite probleme cu corzile vocale, întâlnește o fană misterioasă, Anima (Jenna Ortega). Conexiunea spontană cu aceasta îl determină pe artist să își confrunte cele mai adânci temeri. Deși inițial pare a fi un thriller psihologic cu potențial, povestea ia o turnură neverosimilă, rămâne pe alocuri criptică, nefiind dezvoltată suficient, și ilustrează lumini stroboscopice obositoare. Chiar dacă interpretările sunt în mare măsură convingătoare, iar muzica va fi cu siguranță pe placul fanilor, tonul filmului este mai degrabă dezechilibrat.
În ceea ce privește actoria, Jenna Ortega (fana cântărețului) și Barry Keoghan (managerul) sunt credibili, deși personajul celei dintâi, Anima, acționează încă din debut într-un mod radical, dând foc la o casă, lucru ce nu este justificat suficient pe parcursul poveștii. The Weeknd apare din primul cadru cu ochii roșii, vizibil îndurerat, iar suferința lui dispare temporar doar atunci când urcă pe scenă și cântă piese de pe noul album sau atunci când bea și se droghează. Deși artistul încearcă să transmită greutățile din spatele vieții de star pop, prestația sa rămâne adesea plată și repetitivă. Relația cu personajul interpretat de Jenna Ortega pare forțată, în mare parte din cauza unui scenariu care îi aduce și îi ține împreună într-un mod destul de nerealist.
Un lucru pe care regizorul Trey Edward Shults (Waves, It Comes at Night) și scenaristul Reza Fahim îl reușesc este crearea unei atmosfere apăsătoare, uneori chiar tulburătoare, prin unele momente ce conțin elemente suprarealiste, care m-au făcut să pun la îndoială realitatea anumitor personaje. Totuși, faptul că suferința artistului este deseori accentuată prin lumini stroboscopice și orbitoare, reprezintă un aspect care devine deranjant și obositor.
Pe alocuri, pelicula prezintă elemente de comedie neagră: durerea lui Abel este întreruptă brusc de dansul energic al Animei pe „Blinding Lights”, urmat de o analiză pseudo-profundă a versurilor hitului. Nu este singurul moment în care filmul pare să se depărteze de la tema propusă, ajungând fie într-o zonă de fan fiction, fie într-un soi de God complex al starului pop. Paradoxal, deși în a doua parte a filmului multe situații devin dramatice și apăsătoare, în sală se auzeau râsete în momente nepotrivite, lucru ce demonstrează acest dezechilibru dintre tonul de thriller psihologic și adăugarea unor replici și situații involuntar comice.
Pe plan muzical, Hurry Up Tomorrow va satisface cel mai probabil așteptările fanilor The Weeknd, întrucât melodii precum cea cu titlu eponim, „Wake Me Up”, „Timeless” și „Without a Warning” își fac apariția de-a lungul filmului. Atunci când cântă, Abel Tesfaye face ce știe mai bine, iar acest lucru se simte. Cu toate acestea, unele momente muzicale, în special cele de la început și de la final, prezintă o estetică vizuală intensă, în nuanțe de roșu și galben aprins, care amintesc mai degrabă de un videoclip oficial The Weeknd decât de o scenă de film.
Deși nu este un film eșuat și abordează un subiect ofertant, Hurry Up Tomorrow nu reușește să exploreze cu adevărat profunzimile suferinței din spatele vieții de artist. Povestea exagerată și interpretarea modestă a lui Abel Tesfaye îngreunează crearea unei conexiuni emoționale cu protagonistul, deși exact aceasta pare a fi intenția creatorilor. Cel mai probabil, însă, fanilor lui The Weeknd le va plăcea acest proiect, cel puțin din punct de vedere muzical.
