Din fotografia alb-negru cu numărul 57, o femeie mă privește direct în ochi. Fruntea îi este încruntată. Este așezată pe o valiză și înconjurată de altele. Pe spate, pe umăr și în brațe, cară alte desagi. În spatele ei — doar dărâmături. Singurul suflet care o însoțește este câinele. Din catalogul expoziției The Family of Migrants / Familia migranților, aflu că fotografia a fost realizată în Germania, în 1945, de John Florea.
Un fotograf cu rădăcini românești
Numele de familie mi-a atras imediat atenția. Cine a fost John Florea? S-a născut în 1916, în Statele Unite, într-o familie de emigranți români. Mulți ani a fotografiat celebrități pentru revista Life — până la atacul de la Pearl Harbor. Apoi a devenit unul dintre primii corespondenți de război americani. Printre imaginile sale celebre se numără și cele care documentează eliberarea lagărului de concentrare Bergen-Belsen. Una dintre fotografiile sale a fost aleasă pentru a face parte din expoziția inaugurală a muzeului Fenix din Rotterdam, primul muzeu de artă din lume dedicat migrației. Curatoarea expoziției, Hanneke Mantel, a cercetat arhive și colecții din întreaga lume, i-au trecut prin faţă peste 2.000 de fotografii. A ales 194 pentru această expoziție, inspirată de celebra expoziție The Family of Man, din 1955, de la MoMA, New York.
„Cel mai important criteriu de selecție a fost întrebarea: Contribuie această imagine la povestea umanității?”, mi-a spus Hanneke Mantel. „Pentru că discuțiile despre migrație alunecă foarte repede spre cifre și politică, iar ființa umană este uitată. Migrația este întotdeauna despre oameni și despre povești personale.”
„Sper ca vizitatorii expoziției să se conecteze cu cei din fotografii. Imaginile nu sunt înrămate, nu sunt puse în vitrine. Nu există bariere. Ești ochi în ochi cu personajele. Mulți se regăsesc în aceste povești.”
O clădire încărcată de istorie
Noul muzeu Fenix funcționează într-un spațiu cu o istorie impresionantă. Clădirea a fost construită în 1923 pentru a depozita mărfurile transportate de linia maritimă Holland-America.
La acea vreme, era cel mai mare depozit de acest fel din lume, cu o suprafață de 16.000 de metri pătrați.
De la debarcaderul di apropiere plecau nave care transportau nu doar mărfuri, ci și emigranți din toată Europa, în căutarea unei vieți mai bune în Statele Unite, Canada sau chiar Argentina. De la acest „debarcader al lacrimilor” au plecat milioane de oameni, probabil și părinții lui John Florea. Tot de aici au pornit spre America figuri celebre precum Albert Einstein sau Johnny Weissmuller — actorul care l-a interpretat pe Tarzan.
Labirintul valizelor
A doua expoziție emoționantă este un labirint format din 2.000 de valize donate de oameni din întreaga lume. Cea mai veche datează din 1898. Este, de fapt, un labirint al vieții, al poveștilor personale, uneori nespuse. Fiecare valiză ascunde cel puțin un drum, o alegere, o despărțire.
La etajul al doilea, două săli uriașe găzduiesc o altă expoziție: All Directions – Toate direcțiile. Artiști internaționali au fost invitați să creeze lucrări inspirate de obiecte personale donate de migranți care au ajuns în Țările de Jos sau au plecat de aici.
Curatoarea acestei expoziții, Selinay Sucu, mi-a mărturisit că istoria propriei familii a jucat un rol important în procesul de pregătire:
„Bunicul meu a venit din Turcia în anii ’60, invitat să muncească. Înainte să cer oamenilor să doneze obiecte personale, am simțit că trebuie să-mi pun mie aceleași întrebări. Așa am început să sap în istoria familiei mele. Am aflat că un joc de table din casă i-a aparținut bunicului meu. L-a cumpărat cu bani câștigați aici. Era făcut manual, foarte scump, și ne-a învățat pe toți nepoții să jucăm. Acum, acel obiect are o valoare specială pentru mine, prin prisma muncii mele la Fenix.”
Până în prezent, nu am găsit niciun obiect donat de vreun emigrant român, dar Selinay mi-a spus că în fiecare zi colecția se mărește. I-am promis că o voi ajuta să ajungă mai ușor la comunitatea românească din Olanda și la artiștii români care ar putea contribui.
O scară ca o tornadă spre cer
Poate cel mai spectaculos element arhitectural al muzeului este scara interioară proiectată de arhitectul chinez Ma Yansong.
Este primul său proiect realizat în afara Chinei și a fost materializat, deloc întâmplător, în orașul unde a apărut primul cartier chinezesc din Europa, la începutul secolului XX.
Cele 336 de trepte din lemn, îmbrăcate în 4.000 de metri pătrați de oțel lustruit, se înalță spre cer ca o tornadă între cele două corpuri ale clădirii muzeului. Vizitatorul care urcă aceste trepte se simte, adesea, ca la o răscruce de drumuri, cum se întâmplă deseori și în viață. Totul în acest spațiu este despre mișcare, despre alegeri, despre emoții și despre căutarea unui drum.
„Ceea ce am învățat de când lucrez la Fenix”, mi-a spus Hanneke Mantel, „este că nu există familie fără o poveste legată de migrație. Asta înseamnă că viața ta — oricine ai fi — este influențată de migrație, pentru că trăim într-o lume care a fost modelată prin migrație.”
Concluzie
Fenix este un muzeu despre drumuri, povești personale și umanitate. Este un loc de reflecție, de confruntare cu trecutul, dar și cu propriile rădăcini. În Fenix arta devine oglindă a umanității migrației, iar poveștile personale rescriu istoria lumii.
Autor: Claudia Marcu
