După ce a participat în competiția oficială de la Cannes cu Troubling Love în 1995 și cu Nostalgia în 2022, Mario Martone se întoarce în acest an cu Fuori, un film închinat Goliardei Sapienza, o scriitoare italiană descoperită de publicul larg abia post-mortem când volumul „Arta bucuriei” (L’arte della gioia) a fost publicat în Germania, Franța și abia apoi în Italia. Cu toate că acest film biografic dispune de un subiect interesant și personaje captivante, regizorul nu reușește să maximizeze potențialul poveștii.
Fuori se concentrează pe perioada cea mai însemnată din viața scriitoarei Goliarda Sapienza (Valeria Golino), mai exact scurta ei întemnițare din anul 1980 în Rebibbia, o închisoare din Roma, și perioada care a urmat, în care a dezvoltat o prietenie foarte strânsă cu una dintre prizoniere, Roberta (Matilda De Angelis), o tânără rebelă şi dependentă de heroină. Relația ce se formează între cele două o ajută pe Goliarda să își schimbe perspectiva asupra vieții, ceea ce o determină să depășească blocajul creativ și să-și îmbunătățească manuscrisul ce fusese refuzat de numeroase edituri. Temele centrale sunt astfel prietenia, solidaritatea, dar și libertatea interioară, găsită paradoxal de multe prizoniere în interiorul închisorii.
Structura narativă nu este, însă, lineară, iar timpul fragmentat într-un mod destul de ambiguu complică inutil firul epic, ceea ce poate crea confuzie pentru spectatori. Mărturisesc că nu de puține ori s-a întâmplat să mă întreb în gând în ce moment al acțiunii ne aflăm din cauză că regizorul trece brusc din trecut în prezent fără să ofere prea multe indicii. Mai mult, ritmul este foarte lent, iar filmul se simte deseori repetitiv: există o abundență de secvențe cu Goliarda și Roberta care se plimbă prin Roma, vorbesc și beau cafea sau whisky, secvenţe care nu duc nicăieri. Pelicula pare construită în jurul conversațiilor dintre personaje mai degrabă precum într-un spectacol de teatru, iar Martone nu profită de mijloacele oferite de cinema pentru a crea tensiune. Fuori se resimte astfel ca fiind un film destul de monoton, filozofic, care deși are de explorat niște aspecte interesante legate de psihologia personajelor sale, nu este nici captivant şi nici memorabil.
Actrițele principale Valeria Golino și Matilda De Angelis își fac treaba bine și reușesc să creeze niște personaje credibile, autentice, având de altfel o chimie foarte bună. În anumite secvențe, pare că relația lor de tip mamă-fiică transcende către una mai intimă, un aspect care iese din tipare. Interesant este faptul că cele două actrițe principale au filmat alături de actrițe neprofesioniste (deținute în viaţa reală) în scenele din închisoarea Rebibbia, fapt ce a contribuit considerabil la autenticitatea pe care o transmit atât Golino și De Angelis, cât și celelalte personaje din interiorul penitenciarului.
Imaginea reprezintă un punct forte, directorul de imagine Paolo Carnera creând deseori cadre frumoase, cu o lumină caldă, portocalie, ce contribuie la estetica general plăcută a filmului. De altfel, Roma anilor ’80 este reconstituită într-un mod destul de fidel, cu costume, recuzită și mașini de epocă, dar fără prea multe decoruri, întrucât o mare parte din acțiune ia loc pe străzile încărcate de istorie și cultură.
Un proiect ambițios ce își propune să revitalizeze memoria Goliardei Sapienza, Fuori cade din păcate într-o abundență de dialoguri care nu duc nicăieri, într-o structură excesiv de complicată și o aparentă lipsă de tensiune narativă. Totuși, meritele principale ale acestui film sunt punerea în prim-plan a scriitoarei italiene și a creării unor secvențe captivante între Valeria Golino și Matilda De Angelis.
