Într-o lume în care publicul este obișnuit cu filme spectaculoase despre jafuri, precum Ocean’s Eleven, sau cu seriale în care fiecare detaliu al furtului este planificat meticulos ca în La casa de papel, o schimbare de paradigmă este mai mult decât binevenită. Este exact ceea ce propune Kelly Reichardt în noul ei film, intitulat ironic The Mastermind: nu avem de-a face cu vreun geniu criminal (traducerea mot-à-mot a titlului), ci, dimpotrivă, cu o serie de decizii neinspirate ce par mai degrabă rezultatul improvizației protagonistului.
Asemenea filmelor ei precedente (Certain Women, First Cow), și aici regizoarea explorează americanul de rând într-un stil observațional și lasă acțiunea să se deruleze în propriul său ritm. Ceea ce surprinde plăcut este modul în care Reichardt se joacă cu convențiile din filmele cu jafuri, ieșind din tipare, dar și muzica antrenantă ce alimentează suspansul.
Acțiunea are loc într-o suburbie din Massachusetts-ul anilor ’70 și începe in medias res cu un băiețel care se plimbă printre tablourile unei galerii de artă, vorbind fără oprire. În apropiere, un bărbat (Josh O’Connor) sustrage abil o figurină dintr-un exponat și o strecoară în ghiozdanul soției sale (Alana Haim), apoi pleacă liniștit acasă cu cei doi băieți ai lor. James Mooney, fiul unui judecător local, pare un hoț abil până când începe să planifice un jaf mai serios: furtul a patru tablouri abstracte de Arthur Dove din aceeași galerie. Planul său relevă naivitatea protagonistului, întrucât el le spune celor doi complici să poarte dresuri bej pe cap drept camuflaj. Ca și în clasicul Dog Day Afternoon, jaful nu decurge conform planului, iar Mooney ajunge să înfrunte consecințele propriilor greșeli.
Dacă mulți regizori ar crea un spectacol dintr-un asemenea furt, lui Reichardt nu îi e teamă să arate părțile lipsite de adrenalină, precum așteptările, momentele banale și mutarea bunurilor dintr-o parte în alta. În schimb, filmul sondează realist experiența personajelor și ce se întâmplă atunci când lucrurile scapă de sub control, iar rezultatul este un amestec de umor subtil și empatie față de un protagonist care nu are nici carisma, nici inteligența unui anti-erou clasic. Mai mult, muzica de jazz compusă de Rob Mazurek, cu accente puternice de percuție, contribuie la crearea unei atmosfere imprevizibile în care trăim cu senzația că orice se poate întâmpla.
Josh O’Connor se potrivește perfect în rolul acestui protagonist perdant. El îi impregnează personajului o fragilitate aparte și o melancolie resemnată, ce amintește pe alocuri de personajul său Arthur din La chimera sau chiar de Sonny (interpretat magistral de Al Pacino) din Dog Day Afternoon. Privirile sale pierdute, lipsa lui de atenție (atât față de propriii copii care sunt lăsați de izbeliște prin oraș, cât și față de jaf) și minciunile sale stângace sunt toate aspecte care nu îi permit să-și întreacă condiția, Mooney fiind la bază un tâmplar șomer. Alana Haim, care a avut un debut memorabil în Licorice Pizza, este convingătoare atunci când apare, însă, scenariul nu prea îi oferă scene în care să se remarce. Cu siguranță, un rol mai complex pentru ea ar fi consolidat drama protagonistului și dinamica emoțională dintre cei doi soți.
Imaginea semnată de Christopher Blauvelt este remarcabilă. Atât paleta de culori cu nuanțe bej, pământii, cât și lumina rece, naturală, accentuează atmosfera realistă a filmului. Costumele modeste ale lui Mooney, ce se află în armonie cu fundalul arhitectural al locurilor pe care le vizitează, susțin ideea banalității personajului principal, care se camuflează fără să vrea în peisajul dezolant.
The Mastermind este un lungmetraj sensibil, ironic și rafinat, în care Reichardt destructurează tiparul filmelor cu jafuri pentru a arăta o poveste ce privește aspectele obișnuite din cadrul unui furt cu totul neobișnuit. Protagonistul nu se mulțumește cu viața lui simplă de familie și preferă să încalce legea, pierzându-și astfel comorile cele mai de preț. Este imposibil să nu simți compasiune pentru Mooney atunci când, rătăcit și singur, își sună copiii de la telefoane publice și își imploră soția să-i vireze bani ca să-și poate continua fuga.
