Prezentat în competiția oficială de la Cannes, Fuori spune povestea unei scriitoare italiene, ignorată mult timp în propria țară și apreciată abia după moarte: Goliarda Sapienza. Filmul se concentrează asupra perioadei în care aceasta a fost închisă în Rebibbia (după ce a furat bijuterii scumpe la o petrecere), dar și pe momentele care au precedat detenția și prietenia acesteia cu câteva femei condamnate. Mario Martone și Ippolita Di Majo recreează Roma anilor ’80 cu sensibilitate și aduc la lumină portretul unei scriitoare excentrice.
Mai jos, puteți citi interviul integral.
Î: Când ați început proiectul, știați deja că Valeria Golino (actrița principală) o cunoscuse pe Goliarda Sapienza?
Mario Martone: Da, de fapt, de la început ne-am gândit la Valeria Golino pentru rolul Goliardei Sapienza. A fost o coincidență magică… în același timp, și ea hotărâse să facă un film după „Arta bucuriei”, cartea scrisă de Goliarda. Nu era un proiect obișnuit, pur și simplu o dorință împărtășită.
Î: Filmul surprinde multe femei și momente de intimitate între ele. Cum a fost să redați aceste relații care de obicei nu sunt arătate pe ecran?
Ippolita Di Majo: Am scris un scenariu despre nimic, într-un fel. Despre ce fac femeile când sunt împreună: relațiile dintre ele, apropierea, felul în care se oglindesc una pe cealaltă, dorința care poate apărea dintr-o prietenie. Dar, deși am scris toate astea, a fost foarte greu să le transpun pe ecran.
Mario Martone: Scenariul era foarte bine detaliat, dar totul a depins de întâlnirea celor trei actrițe. Când le-am văzut împreună, am înțeles imediat că se va întâmpla ceva magic. Valeria Golino, Matilda De Angelis și Elodie au toate carismă, sunt frumoase, puternice, fermecătoare. Dar ce nu mă așteptam să descopăr a fost inteligența lor subtilă de pe platou. Asta a fost motorul. Asta a dat lumină filmului.
Ippolita Di Majo: Iar pentru mine, cel mai frumos lucru a fost să-l văd pe Mario lăsându-se complet în voia acestor femei, copleșit de capacitatea lor de a interacționa.
Mario Martone: Am avut acces la o lume profund feminină în care, de obicei, bărbații pătrund cu mare dificultate.
Î: A cui a fost ideea de a face filmul despre Goliarda? Și de ce ați ales perioada asta din viața ei?
Ippolita Di Majo: Inițial, voiam să ne concentrăm pe perioada în care scrie „Arta bucuriei”, timp de 10 ani, și încearcă să o publice. Mario lucra la alt proiect, iar eu dezvoltam această idee. Apoi m-am îndrăgostit de altă carte, „Certitudinea îndoielii”, despre prietenia cu cele două deținute și experiența în închisoare. Deși aveam o înțelegere cu Mario, n-am putut să scriu varianta inițială. Am continuat să scriu în taină și, când a fost gata, i-am spus adevărul. Din fericire, i-a plăcut.
Mario Martone: M-am simțit liber. M-am simțit liber când mi-a adus acest subiect.
Î: Filmul e o scrisoare de dragoste pentru literatură. În cinema, rareori se acordă atâta spațiu cuvântului. Cum ați abordat această dimensiune estetică?
Mario Martone: Îmi place să fac filme despre artiști. Ei sunt cei care răspund dificultății de a trăi cu fantezie și imaginație. Nu doar artiștii au această putere, ci toți oamenii. Am făcut un film și despre poetul Giacomo Leopardi. Știu cât de greu e să găsești momentul potrivit ca niște cuvinte scrise să treacă pe ecran. Este un moment delicat, subtil. Și în acest film se întâmplă. Auzi fragmente din „Arta bucuriei”, dar trebuie să surprinzi clipa în care cuvântul devine cinema.
Î: Dialogurile au fost scrise exact așa sau s-au schimbat la repetiții pentru a suna mai autentic?
Ippolita Di Majo: Cred că ambele variante. În scenariu erau foarte intime, profunde. Uneori, la filmare, schimbam ceva și apărea libertatea acelui moment.
Mario Martone: E un proces dublu: scris și trăit. Dialogurile sunt o formă de literatură. Goliarda a fost actriță înainte să fie scriitoare, deci știa ce înseamnă actul artistic. Cuvintele au fost dezvoltate în scenariu și apoi transmise de actrițe. Aș vrea să adaug că Ippolita adaptase anterior pentru teatru un alt roman al Goliardei, „Firul amiezii” – o meditație despre scris ca plăcere pură și scris pentru actorie. De aceea teatrul e atât de important. Eu alternez mereu între cinema și teatru.
Î: Filmul este despre o femeie care nu primește recunoașterea pe care o merită. Credeți că lucrurile s-au schimbat pentru femei?
Ippolita Di Majo: E mai bine acum, dar mai avem mult de îmbunătățit.
Mario Martone: E adevărat. Încă există un dezechilibru major între bărbați și femei în Italia. Nu ca în anii ’80, dar mai e un drum de parcurs.
Î: Cum ați reușit să redați Roma anilor ’80? Atmosfera este foarte specifică…
Mario Martone: Filmul e un portret biografic, avem personaje în prim-plan și orizontul bine conturat, iar Roma e ca un fundal. Nu am vrut ca politica să domine filmul sau ca totul să devină generic. Așa că referințele care există în film sunt foarte precise.
Î: Ați filmat chiar la Rebibbia, în închisoarea în care a fost și Goliarda. Cum a fost experiența acolo?
Mario Martone: Știam de la început că trebuie să filmăm în Rebibbia. Nu a fost ușor, dar am reușit. Rebibbia e o închisoare modernă, imposibil de recreat. Era vital să mergem acolo, să vorbim cu deținutele, să le ascultăm. Actrițele au făcut același lucru. În film apar și deținute reale. A fost esențial pentru ca Matilda și Elodie să se poată oglindi în acea experiență.
Î: La finalul filmului vedem un fragment dintr-o emisiune TV în care Goliarda Sapienza e ignorată complet. De ce ați ales să închideți filmul cu acea secvență?
Mario Martone: În acea secvență TV, o vedem pe Goliarda în compania unui intelectual. Ea e complet ignorată și luată peste picior. De ce? Pentru că era o rebelă, o fire liberă, pentru că a mers împotriva opiniei dominante… exact ca Pasolini. Dar Pasolini era bărbat, iar ea era femeie. Așa că nici măcar nu era ascultată. Am decis să includ acea scenă pentru a arăta cât de puțin a fost luată în considerare, cât de ignorată a fost. Era percepută ca fiind dificilă, incomodă chiar și în cercurile ei intelectuale. A fost marginalizată.
Î: Deși vedem prietenii înflorind în închisoare, simțim și o armată de singurătăți. Ce rol are singurătatea în film?
Mario Martone: Aveți dreptate. Este multă singurătate. În închisoare, e singurătatea crimei… pentru că odată ce ai comis-o, ești exclus din societate. Dar Fuori nu e un film de consolare. Ci dimpotrivă. Închisoarea e dură. Goliarda a fost o femeie nefericită. Dar puterea imaginației ne poate proteja de singurătate.
Sursă foto: Hepta
