După ce a impresionat criticii și cinefilii cu drama Past Lives în 2023, regizoarea și scenarista Celine Song se întoarce în atenția publicului cu Materialists, un nou film ce explorează complexitatea relațiilor romantice moderne în New York. De această dată, accentul cade pe modul în care cerințele exagerate privind banii, statutul și aspectul reduc șansele pretendenților de a găsi conexiuni reale. În ciuda unui subiect relevant și contemporan, pelicula este subminată de un scenariu prea didactic și de interpretarea fără strălucire a Dakotei Johnson.
Cu toate că a fost promovat drept comedie romantică, Materialists este mai degrabă o dramă cu elemente de comedie și romantism, iar Song se axează pe dezvoltarea unui studiu onest de personaj în contextul întâlnirilor superficiale și al singurătății pronunțate din marile orașe. Povestea o urmărește pe Lucy (Dakota Johnson), o tânără ce lucrează la o agenție matrimonială din New York, care oscilează între Harry (Pedro Pascal), un bărbat bogat ce pare perechea perfectă, și John (Chris Evans), fostul ei iubit cu o situație financiară precară. Deși Lucy se descurcă de minune în a le găsi perechea clienților săi, când vine vorba de propria viață sentimentală, aceasta se simte singură în metropola americană și curând descoperă pe propria piele ce se întâmplă când dorințele sale superficiale privind partenerul ideal devin realitate.
Este important de menționat faptul că acest triunghi amoros ce se stabilește între Lucy, Harry și John nu seamănă cu cel clasic din comediile romantice, întrucât Harry și John nu interacționează în mod real pe parcursul filmului și nu există acele clișee specifice de tipul încurcăturilor absurde. Regizoarea preferă o abordare mai matură în care sondează verosimil personajele și relevă comportamente recognoscibile pentru public în ceea ce privește modul superficial în care ne raportăm uneori la posibilii noștri parteneri romantici. Mai mult, printr-un fir narativ secundar ea semnalează inclusiv faptul că hărțuirea sexuală poate apărea și în contexte aparent romantice.
Problema în acest decor realist este generată, însă, de ritmul lent pe alocuri al acțiunii (care poate totuși invita la contemplare) şi de felul în care este construită protagonista Lucy. Cu toate că este de lăudat faptul că vedem personaje feminine complexe pe marele ecran, personajul ei este mai degrabă antipatic: are adesea un aer de superioritate față de ceilalți, subliniază obsesiv cât de important e venitul anual al unui posibil partener și declară fără rezerve că tot ce caută la bărbatul perfect este „să fie bogat”. În plus, schimbarea lui Lucy de percepție de la finalul filmului pare forțată și nemotivată de vreun eveniment concret de pe parcursul poveștii. Concluzia, de asemenea, devine previzibilă pentru fanii comediilor romantice.
În ceea ce privește jocul actoricesc, atât Pedro Pascal, cât și Chris Evans se descurcă de minune și sunt potriviți pentru rolurile lor. Dacă Pascal este plin de carismă și cât se poate de convingător drept un bărbat înstărit aflat în căutarea dragostei, Evans transmite o sensibilitate și fragilitate remarcabile, portretizând un actor care se chinuie să supraviețuiască în New York, dar cu o inimă mare și cu ambiția de a-și urma visul până la capăt. Dakota Johnson, însă, are o interpretare preponderent monotonă (atât în privința modului în care vorbește, cât și în privința expresiilor faciale) și nu pare să aibă chimie reală cu niciunul dintre pețitorii săi. Fără a oferi prea multe detalii cu privire la deznodământ, merită menționat că într-una din scenele importante din cea de-a doua parte a filmului se poate observa lipsa de implicare emoțională reală din partea protagonistei, care dă sentimentul că nu este afectată nici de cele mai intense situații ce pot apărea într-o relație. Pe de altă parte, Sophie (Zoe Winters), care o joacă pe o clientă de-ale lui Lucy, o romantică incurabilă fără succes în relații, oferă o interpretare credibilă și sensibilă, poate chiar mai emoționantă decât cea a protagonistei.
Imaginea reprezintă unul dintre punctele forte ale filmului. Directorul de imagine Shabier Kirchner (care a lucrat și la Past Lives) ne arată un New York atractiv, în culori general calde, iar cel mai interesant este modul diferit în care le filmează pe cele trei personaje principale. Dacă pe Harry îl vedem în mișcări line de dolly (cameră pe șine) și pe Lucy prin cadre cursive obținute prin steadicam (suport de cameră ce amortizează mișcarea), John este surprins de o cameră ținută handheld (din mână), ce conferă o senzație de haos și instabilitate.
Celine Song este fascinată de relațiile complexe dintre femei și bărbați, iar acest lucru este evident și în Materialists. Filmul prezintă autentic complicațiile ce pot apărea în relațiile din societatea contemporană și surprinde modul în care ajungem uneori să reducem iubirea doar la niște criterii de bifat pe o listă. Dorința regizoarei de a sublinia că dragostea ajunge adesea să fie negociată ca un contract este clară, dar uneori prea insistentă, iar scenariul și protagonista sunt construite prea didactic, ceea ce îngreunează conexiunea emoțională cu Lucy. Per ansamblu, însă, Materialists merită să fie văzut la cinema pentru că abordează o temă actuală și deschide o dezbatere interesantă despre iubire și autenticitate într-o societate prea axată pe valori superficiale.
