Adesea, filmele spun povești care captivează sau emoționează, care distrează ori inspiră. Uneori, însă, ele transcend statutul de simple opere artistice și devin ceva mai mult: forme de rezistență împotriva uitării, încercări de a aduce la lumină ceea ce istoria a ținut ascuns prea mult timp.
Pădurea de molizi, noul film al lui Tudor Giurgiu, aparține acestei categorii rar întâlnite, iar afișul (cu gloanțe alungite ce amintesc de o pădure) reprezintă o puternică metaforă vizuală. La fel de potrivit este și tagline-ul ales, „Adevărul nu poate fi îngropat”, care surprinde esența peliculei: un demers profund de a rupe tăcerea și de a da glas mărturiilor românilor care au trăit adevărate tragedii. Iar în contextul războiului de lângă graniță și al invaziei ruse din Ucraina, filmul este mai relevant ca niciodată.
Evenimentul principal care a inspirat pelicula este masacrul de la Fântâna Albă de pe data de 1 aprilie 1941. Dar ce s-a întâmplat, de fapt, atunci? România a fost obligată să cedeze Uniunii Sovietice Basarabia, Bucovina și Ținutul Herței cu un an în urmă, un teritoriu unde trăiau peste trei milioane de persoane, ajuns brusc sub ocupație străină. Încercând să treacă granița în mod pașnic, o bună parte a comunității românești a fost luată prin surprindere pe 1 aprilie de soldații din poliția secretă sovietică (NKVD), care au pregătit o ambuscadă. Ei au ucis peste 2000 de români în poiana Varnița, aruncându-le mai apoi trupurile neînsuflețite într-o groapă comună peste care au plantat copaci.
Pădurea de molizi este o peliculă hibridă, ce îmbină realizarea unei piese de teatru fictive, poveștile reale ale supraviețuitorilor și fotografii din arhivă: imagini cu copiii și familiile afectate, deportate, distruse. Inițial concepută drept o reconstituire de amploarea filmului Libertate, producția a evoluat în timp, ca urmare a constrângerilor financiare, în această formulă inedită. După ani de cercetări, Tudor Giurgiu și scenaristul Gabriel Gheorghe au decis că povestea care redă cel mai bine această tragedie este cea a cuplului Gheorghe Crăsnean și Minodora Grijincu, mărturiile acestora devenind o sursă directă de inspirație pentru personajele principale. El a trecut granița în fugă scăpând la limită de gloanțele grănicerilor, ea a fost deportată împreună cu cele două fetițe în Siberia. Cei doi nu s-au mai văzut timp de 50 de ani.
Dacă Mircea Andreescu interpretează rolul unui ultim supraviețuitor, care povestește la cameră ororile trăite, Coca Bloos este o actriță, care, sub îndrumarea lui Ionuț Caras, încearcă să își însușească textul asociat mărturiei Minodorei. Acest fir narativ secundar despre procesul de creație și confruntarea actorului cu propriile limite, cu provocările personajului, aduce momente binevenite de respiro. Frustrările și ezitările, dar și momentele ludice ale personajului Cocăi Bloos, care se luptă cu textul, oferă un contrapunct inspirat ce nu diminuează din încărcătura dramatică a poveștii. Ambii actori principali sunt remarcabili și își asumă rolurile autentic: Andreescu, așezat pe pat, transmite o forță extraordinară și o suferință care se simte în fiecare privire, iar Bloos, înconjurată de fum și de proiecțiile video, se transformă dintr-o actriță nesigură în însăși Minodora.
Ceea ce impresionează cel mai mult este modul în care filmul combină caracterul specific al textului cu unul universal. Tudor Giurgiu și Gabriel Gheorghe reușesc cu măiestrie să redea chintesența experienței tragice a miilor de români care au suferit inimaginabil ca urmare a cruzimii sovietice, transmițând simultan emoții puternice precum frica, speranța, neputința, credința. Scenariul nu cade în melodramă, ci rămâne mereu ancorat în realitate, iar uneori lasă chiar loc de ambiguitate. „Și dacă am greșit, să mă judece Dumnezeu”, spune la un moment dat personajul lui Andreescu în ceea ce privește acuzațiile unora privind posibilitatea ca el să fi întins o capcană semenilor săi, făcând un pact cu dușmanul. În cazul unei tragedii cumplite în care nu s-a făcut vreodată dreptate, doar judecata divină mai poate interveni cu adevărat.
Pădurea de molizi nu este doar o simplă evocare a unui moment cutremurător din trecutul României, ci și un antidot împotriva uitării. Este un apel la memorie, o invitație de a aduce în dezbatere publică o filă de istorie dureroasă, îngropată și mușamalizată prea mult timp. Puterea interpretărilor unor mari actori precum Mircea Andreescu și Coca Bloos, scenariul ce surprinde esența mărturiilor, imaginea și muzica pătrunzătoare alcătuiesc toate un film a cărui vizionare devine necesară. Poate că datorită unor astfel de producții vom reuși, în sfârșit, să învățăm din trecut și să privim mai lucid spre viitor.
