Anghel Damian este actor la bază, dar pasiunea pentru film l-a făcut să își asume diferite roluri de-a lungul carierei sale . În calitate de regizor a lucrat la seriale românești de succes precum Vlad, Clanul și Tătuțu, iar ca scenarist și-a împrumutat talentul pentru producții ca Groapa, comedia Ramon sau animația Călătoria fantastică a Maronei, care a avut premiera la prestigiosul Festival Internațional de Film de Animație de la Annecy. Debutul în regia de lungmetraj l-a făcut cu filmul de acțiune Cursa, prima producție românească ce poate fi ridicată la rangul de blockbuster.
Felicitări pentru Cursa! Când producătorii au cerut un film în genul Furios și iute, ce ți-ai dorit să faci diferit în scenariu sau să adaugi în plus față de clasica serie?
Anghel Damian: Producătorii au avut o cerință foarte limpede de la început: să demonstrăm că, deși lucrăm într-o industrie mică și cu bugete pe măsura pieței, suntem capabili să livrăm un film cu mașini care să arate ca unul făcut în spaţiul anglo-saxon. Pentru mine, „Cursa” a fost exact asta — un „hai să vă arătăm ca se poate”.
Și da, filmele comerciale vin cu niște „stații obligatorii”: un erou, un traseu de urmat, o lume recognoscibilă. Dar tocmai pentru că publicul știe atât de bine lucrurile astea, mi-am dorit să le întoarcem puțin pe dos. De la formatul cursei finale — pe care l-am inventat cap-coadă și care funcționează ca o mini-operă în sine — până la ideea mașinilor direcţionate de drone sau momentul în care mentorul devine antagonist, toate sunt construite cu intenție, nu puse acolo ca artificii. Am vrut ca spectatorul să simtă că, deși povestea respectă rigorile genului, are și o voce proprie. Are personalitate, are nerv, are surpriză. Nu doar sa refacem ceva ce s-a mai făcut, ci sa încercăm să împingem puțin limitele în direcția noastră.
Cum a decurs colaborarea cu regizorul Millo Simulov? Care sunt avantajele și dezavantajele co-regiei?
Anghel Daminan: Cu Millo am lucrat foarte natural. Ne știm și ne completăm din perioada ‚Vlad’ si ‚Clanul’, așa că avem deja un mod comun de a vedea lucrurile. La un film de acțiune, unde se întâmplă zece lucruri în același timp, e vital să ai lângă tine un om în care ai încredere și cu care poți discuta orice, de la cele mai mici detalii până la decizii grele. Co-regia poate fi complicată dacă oamenii trag în direcții diferite. Regizorul e, până la urmă, conducătorul unei nave şi e greu cu dublă comandă. Dar la noi n-a existat fricțiune. Din contră. Ne-a ajutat și faptul că, dincolo de meserie, există o prietenie, niște valori comune și un fel de a comunica foarte limpede. Millo e un partener în sensul adevărat.
Distribuția reunește actori experimentați, debutanți sau cu o carieră principală în industria muzicală. Cum ai lucrat cu ei pentru a obține chimia de pe ecran?
Anghel Damian: De la început am știut că filmul are nevoie de un amestec sănătos: actori cu greutate, chipuri noi și oameni foarte cunoscuți în alte zone, care aduc prospețime și un public diferit. Fiecare venea cu altă experiență și cu alt ritm, iar provocarea a fost să găsim o direcţie comună pentru toți.
A ajutat enorm chimia din afara platoului, pentru că oamenii au rezonat între ei. Iar actorii cu experiență au fost extrem de generoși cu cei aflați la început. Şi povestea asta, până la urmă, i-a unit pe toți.
Lucrezi altfel cu Aris (n.r. Negoiță) decât cu Andi Vasluianu sau Denis Hanganu — pentru că vin cu bagaje diferite — dar scopul a fost același: să construim trasee de personaj clare pentru fiecare, trasee care să servească povestea. Cred că tocmai diversitatea asta a făcut distribuția să fie atât de unitară pe ecran.
Care au fost cele mai mari provocări întâlnite într-o producție de asemenea proporții?
Anghel Damian: Dacă ar fi să fac o listă completă a provocărilor, probabil mi-ar trebui câteva zeci de pagini. Dar, pe scurt, au fost foarte multe încercări logistice: timp de filmare foarte scurt, lipsa posibilității de a repeta cu mașinile în locații, nopți întregi de filmare și un parc auto în care abia aveam dubluri. Asta înseamnă că nu puteam risca prea mult în cascadorii, pentru că nu aveam cu ce înlocui mașinile dacă se întâmpla ceva.
O provocare distinctă a fost și lungimea impusă a filmului — 90 de minute. A trebuit să fie intens, coerent și cu personaje bine construite, fără să pară înghesuit.
Deși am foarte multe zile de filmare în seriale, cele 30 și ceva de zile de la Cursa au însemnat, ca intensitate, cât vreo 200. Mi-au lăsat un caiet întreg de lecții — pe bune — pe care o să-l folosesc la următoarele proiecte.
Bugetul de 3,5 milioane de euro al Cursei pălește prin comparație cu cel al filmelor americane de gen, de peste 100 de milioane de dolari. Totuși, acest lucru nu se simte în experiența de vizionare. Cum a fost posibil?
Anghel Damian: Mă bucur că nu se simte diferența de buget. A fost o muncă „la milimetru” între toate departamentele: regie, imagine, montaj, sunet, cascadori. O muncă cât pentru trei filme. Am știut de la început câte „gloanțe” avem și a trebuit să le folosim perfect, fără risipă. Într-un film cu buget mai ai loc să testezi, să repeți, să refilmezi. Noi n-am avut luxul ăsta.
Scriai într-o postare pe Instagram despre zilele de pe platou în care ești blocat și pare că pașii următori sunt imposibil de realizat. Ai avut o astfel de zi la Cursa? Cum a fost depășită?
Anghel Damian: Adevărul e că întrebarea corectă ar fi câte zile n-au avut blocaje. Și răspunsul e: foarte puține.
Un exemplu perfect este chiar prima zi, pe Transfăgărășan. Eram acolo cu o echipă de peste 150 de oameni și cu trei mașini-cheie: două de joc și camera-car-ul. În scurt timp, toate trei s-au stricat. Pur și simplu. Condițiile de acolo sunt grele, iar tehnica a cedat.
Ne-am trezit cu un sfert din zi filmat și fără piese la fața locului. Am comandat piese din Curtea de Argeș, am reparat mașinile între două filmări și a doua zi eu și Millo ne-am împărțit ca să recuperăm ce nu filmasem cu o zi inainte. A fost haos controlat, dar și o demonstrație că filmările de acțiune în România înseamnă si improvizație, rezistență și unitate de echipa.
Ce proiecte se văd la orizont? Putem să ne așteptăm la alte producții (film & TV) care să exploreze genuri noi pentru România?
Anghel Damian: La orizont sunt multe lucruri care mă bucură. În finalul acestui an apare pe Voyo ‚Cei Trimiși’, un serial de care sunt foarte atașat și care, cred eu, va muta un pic reperele despre ce poate fi un serial românesc.
La începutul anului viitor lansăm o serie documentară despre criminalitatea organizată, cu acces complet la oameni și povești care n-au mai fost filmate până acum în România — de la figuri importante din lumea interlopă la procurori, polițiști și judecători.
Și mai sunt și alte proiecte care vin anul viitor, fiecare în felul lui ducând mai departe zona filmelor și serialelor de gen si pentru un public de masă. Mă bucur că pot să contribui la mișcarea asta care, încet-încet, prinde contur la noi.
