Până când se apucă de regia unui prequel Rambo, finlandezul Jalmari Helander vine de miercuri pe ecrane cu Sisu: Road to Revenge/Sisu: Drumul răzbunării, un film de epocă ce ar putea primi titlul de cel mai sângeros lungmetraj al anului. Bine ar fi ca Mel Gibson – care în prezent filmează două continuări la Patimile lui Hristos tot cu un finlandez în rolul titular – să nu-l vadă, că sigur ar fi invidios. Dacă în primul film căutătorul de aur Aatami Korpi (Jorma Tommila) ucide sute de soldaţi nazişti după ce aceştia îi fură aurul, în sequel el are un itinerariu mult mai emoţionant (şi la fel de neverosimil).
Helander a reuşit cumva să descopere unul din marile secrete ale cinema-ului: când cei mai mulţi regizori încearcă să-şi facă filmele cât mai verosimile, finlandezul merge în direcţia opusă, dar fără să-şi transforme producţiile în parodii. Deşi mai tot ce se întâmplă pe ecran este practic imposibil, cumva publicul acceptă exagerările flagrante şi se lasă captivat de protagonistul care evită avioane de vânătoare şi bombe cu nonşalanţa cu care noi am goni un ţânţar, pentru a deveni un omolog de epocă al unui John Wick sau Ethan Hunt.
După ce ni se repetă că „sisu” este un cuvânt finlandez ce denumeşte determinarea extremă a celui care nu mai are nimic de pierdut, Sisu 2 ne oferă şi contextul istoric: după Al Doilea Război Mondial, Finlanda trebuie să cedeze o parte a teritoriului său Uniunii Sovietice, ceea ce duce la strămutarea a sute de mii de persoane. Aflăm curând că familia eroului nu a avut acest noroc, ea fiind executată cu bestialitate de soldaţii conduşi de Igor Draganov (Stephen Lang). Şi, pentru că chiar nu mai are nimic de pierdut, Korpi pătrunde câţiva ani mai târziu în Uniunea Sovietică, îşi dărâmă casa aflată acum în URSS şi o transportă într-un camion gigantic cu intenţia de-a o resconstrui într-un loc mai sigur. Desigur, i se pun în cale sute de soldaţi ruşi conduşi de acelaşi Draganov…
Dacă în primul film eroul nu făcea altceva decât să-i execute pe cei care i-au furat aurul, în sequel lupta sa capătă mai multă emoţie datorită efortului de a recupera ceva dintr-un trecut în care fericirea era posibilă. Oricât de admirabile ar fi intenţiile sale, eroul nu este altceva decât o maşină de ucis, iar itinerariul său minimalist i-ar putea plictisi pe cei care au pretenţii mai mari de la un film şi nu doar un şir de execuţii sângeroase şi indiscutabil inventive.
Un lucru surprinzător la vizionarea de presă de luni: cu cât acţiunile lui Korpi erau mai neverosimile, cu atât spectatorii păreau mai încântaţi, izbucnind adesea în aplauze, hohote de râs sau chiar urale. Este foarte posibil ca publicul să se comporte la fel la orice proiecţie a lui Sisu 2, chiar dacă sigur se vor afla în sală şi spectatori care îşi vor dori să fi primit mai mult decât un erou tot mai însângerat gata să lase în urmă sute de oponenţi ucişi în fel şi chip.
Practic, Sisu 2 oferă fix ce a oferit primul film şi dacă ţi-a plăcut acela cu siguranţă vei aprecia şi continuarea care poate fi lăudată şi drept una dintre cele mai oneste premiere ale acestui an, pentru că oferă fix ce promite în trailer. Dacă în 2023 inamicii lui Korpi erau cu totul anonimi, cooptarea lui Lang în sequel este o diferenţă notabilă şi binevenită: Sisu 2 capătă astfel un adevărat antagonist, fiecare acţiune a lui Korpi aducându-l pe protagonist mai aproape de un „boss fight” exploziv care are toate şansele să te facă să vezi cu ochi diferiţi o furculiţă. După atâta acţiune sângeroasă aproape epuizantă (pentru spectator), finalul vine şi cu o binemeritată (tot pentru spectator) doză de emoţie…
