În 1959, Noul Val Francez se afla în plină efervescență. François Truffaut tocmai dădea lovitura la Cannes cu Les quatre cents coups, Claude Chabrol avusese o recepție excelentă anul precedent cu Le Beau Serge și, în esență, cam toți criticii de film de la Cahiers du Cinéma debutaseră cu un lungmetraj. Toți, mai puțin Jean-Luc Godard! Linklater alege să redea această perioadă din viața unuia dintre cei mai importanți regizori francezi, de la vizionarea filmelor cu celebrii ochelari fumurii (oare chiar așa a fost?) și menționarea în treacăt a zicalelor sale despre cinema – „tot ce ai nevoie pentru a face un film este o fată și o armă” – la strângerea resurselor pentru À bout de souffle și filmarea propriu-zisă, desfășurată într-un mod cât se poate de neconvențional.
Inspirat de o poveste senzațională true-crime, À bout de souffle urmărește un tânăr macho care împușcă un polițist și își găsește o iubită americancă în timp ce fuge de autorități. În ciuda faptului că Linklater prezintă realizarea primului succes al lui Godard, marcat de fragmentarea timpului și a spațiului prin tăieturi abrupte și discontinue, filmul său este cât se poate de tradițional ca formă și nu aduce vreo inovație. Cu toate acestea, Nouvelle Vague se simte ca un adevărat omagiu: este filmat monocrom, vorbit în franceză, reconstituie fidel epoca – cu tot cu fumatul ei excesiv -, include actori care seamănă izbitor de mult cu persoanele reale (în special Guillaume Marbeck în rolul protagonistului și Aubry Dullin drept Jean-Paul Belmondo) și, poate cel mai important, caută să recreeze spiritul nonșalant al lui Godard, surprins excelent de Marbeck: un critic de film pertinent, plin de ironii și vorbe istețe, dar și un cineast care nu se supune regulilor, ci care perturbă normele cinematografice și improvizează zilnic pe baza scenariului lui Truffaut, lăsându-se purtat de inspirație.
Deși scenariul scris de Holly Gent, Vincent Palmo Jr., Michèle Halberstadt și Laetitia Masson tinde uneori să îl romantizeze pe Godard și să-i ofere o alură de geniu neînțeles, impulsiv și condus de emoții, povestea este bine documentată și îi oferă lui Linklater o fundație solidă pentru a reconstitui autentic atât filmarea lui À bout de souffle, cât și epoca finalului anilor ’50 de la Paris. După o vizionare atentă a filmului original, putem observa cum Nouvelle Vague redă fidel anumite secvențe, permițându-ne să pătrundem în culise de parcă am urmări un veritabil documentar: Godard se află tot timpul pe lângă directorul de imagine Raoul Coutard (Matthieu Penchinat), uneori chiar împingând dolly-ul improvizat pentru o mișcare lină a camerei, și își scoate echipa din sărite, în special pe actrița în vogă Jean Seberg (interpretată abil de Zoey Deutch), prin modul său imprevizibil de a fi, mereu în căutarea spontaneității și a vieții în fiecare cadru.
Aubry Dullin și Zoey Deutch în Nouvelle Vague
Este un film care se adresează atât celor pasionați de Noul Val Francez, cât și publicului larg, întrucât debordează de divertisment, mai ales atunci când începe filmarea propriu-zisă, iar stilul guerilla al lui Godard aruncă producția în haos: vorbește cu actorii în timpul dublelor (întrucât sunetul va fi înregistrat ulterior), trece mai departe după doar o dublă-două, oprește ziua de filmare atunci când rămâne fără inspirație și chiar are o altercație fizică cu producătorul Georges de Beauregard (Bruno Dreyfürst).
Cele mai importante figuri din acest curent cinematografic – François Truffaut (Adrien Rouyard), Claude Chabrol (Antoine Besson), Éric Rohmer (Côme Thieulin), Jacques Rivette (Jonas Marmy) -, dar și unele mai puțin cunoscute precum Suzanne Schiffman (Jodie Ruth-Forest), apar în scurte cadre separate privind direct la cameră, alături de câte un carton cu numele lor, iar cinefilii îi vor recunoaște fără îndoială pe majoritatea. Este important de menționat că Linklater îi include și pe regizorii consacrați Roberto Rossellini (Laurent Mothe) și Robert Bresson (Aurélien Lorgnier), care apar ca niște adevărați mentori pentru tinerii cineaști de la Cahiers du Cinéma, sugerând că mișcarea franceză nu a apărut de nicăieri. Mai mult, se face și referire la filmul Pickpocket al celui din urmă, printr-un cadru strâns pe o mână care înșfacă niște bancnote și le pune în buzunar, exact ca în original.
Dacă Jean-Luc Godard ar mai fi trăit acum, cel mai probabil ar fi criticat și Nouvelle Vague, după ce a declarat despre Le redoutable de Michel Hazanavicius (un film despre cum regizorul a realizat La chinoise în 1967) că este „o idee extrem de stupidă”. Filmul lui Linklater, deși privat de inovațiile prezente în filmografia cineastului francez, oferă o perspectivă captivantă asupra unui moment crucial, în care nu doar a fost lansată cariera lui Godard, dar care a și marcat istoria cinematografiei, inspirând generații întregi de regizori aspiranți, printre care și pe Francis Ford Coppola și Martin Scorsese.
