După Godland, filmul de epocă despre călătoria unui preot danez din secolul al XIX-lea care este trimis să înființeze o nouă biserică în Islanda, Pálmason revine în atenția publicului cu The Love that Remains / Dragostea care rămâne, o producție mai restrânsă ca amploare prin care explorează viața de zi cu zi a unei familii din prezent. Acesta este de asemenea cel de-al patrulea său film și al treilea pe care îl prezintă la Festivalul de la Cannes – de această dată în secțiunea Cannes Premiere, recent creată pentru titlurile care nu au intrat în competiția oficială, dar care sunt totuși de calitate și demne de urmărit. Deși ar fi putut la fel de bine să fie inclus.
Surprinzător și amuzant, iar uneori bizar și codificat, Dragostea care rămâne este o dramă cu elemente atât de comedie neagră, cât și suprarealiste, care spune povestea a doi soți separați și a celor trei copii ai lor pe parcursul unui an. Tatăl, Magnús (Sverrir Gudnason), lucrează pe un trauler de pescuit, iar mama, Anna (Saga Garðarsdóttir), este o artistă vizuală independentă, care se străduiește să-și vândă obiectele de artă și care trăiește cu cei trei copii ai săi (interpretați chiar de fiica și fiii gemeni ai regizorului) într-o zonă izolată din Islanda. În ciuda despărțirii, părinții încearcă să mențină o atmosferă cât mai normală pentru copii, iar Magnús îi vizitează ocazional pentru a lua masa împreună, a face drumeții sau a rezolva probleme la fermă. În familie există și un ciobănesc islandez, Panda (câinele regizorului și câștigătorul premiului Palme Dog pentru cea mai bună interpretare canină), care o urmează frecvent pe Anna oriunde s-ar duce. În timp ce copiii devin tot mai curioși față de sex și activitatea sexuală a părinților lor, cei doi părinți traversează cum pot această perioadă complicată pe fondul schimbării anotimpurilor.
Grímur Hlynsson și Þorgils Hlynsson în Dragostea care rămâne
Scris, regizat și filmat de Pálmason, Dragostea care rămâne prezintă o poveste intimă și autentică, cu numeroase momente ludice sau visătoare, iar unele chiar absurde: apariția unui cocoș uriaș la un moment dat ajunge să pară neașteptat de potrivită. Cineastul islandez exclude clișeele tipice unei despărțiri și construiește în schimb personaje și relații complexe. În ciuda separării, există rămășite de iubire sau poate nevoia de evitare a singurătății, iar Magnús trece adesea pe la Anna acasă pentru a beneficia de frânturi de dragoste și pentru a se simți iarăși ca într-o familie normală, în prezența copiilor. În loc să conțină scene intense de ceartă, Pálmason se axează pe momentele sincere de conexiune (sau de absență a acesteia) dintre protagoniști. Mai mult, trecerea timpului reprezintă o altă preocupare a regizorului (precum în Godland), în special când este vorba de modul în care acest lucru afectează oamenii și peisajele din jur. În decurs de câteva zeci de secunde vedem cum figura unui cavaler construită de copii pe post de țintă de tir cu arcul este străpunsă de săgețile acestora pe măsură ce zilele trec și anotimpurile se schimbă, iar muzica liniștitoare de pian și clarinet compusă de Harry Hunt îndeamnă la reflecție.
Pálmason este la bază artist vizual, iar acest aspect este evident întrucât filmul este plin de imagini cu compoziții extrem de precise și plăcute estetic. Ca și în precedentele sale creații, Dragostea care rămâne înfățișează peisajele islandeze în adevărata lor splendoare, iar atenția regizorului la detalii se poate observa cu fiecare încadratură. Filmând pe peliculă de 35mm, Pálmason înşiră numeroase metafore vizuale, de la cadrul de debut cu acoperișul unui atelier ce este ridicat pentru a fi demolat (surprins spontan de regizor) până la imagini cu o balenă eșuată și cu copiii care se uită fix în cameră, cu elastice prinse pe față, care le deformează trăsăturile într-un mod ușor grotesc. Cineastul arată și procesul artistic din spatele unui proiect personal pe care i-l atribuie în film Annei, ce presupune întinderea unor pânze pe sol sub plăci de metal lăsate să ruginească peste iarnă, care odată recuperate și curățate primăvara, capătă imprimeuri asemănătoare cu cele din pictură.
Dragostea care rămâne demonstrează sensibilitatea aparte a lui Pálmason: felul în care surprinde trecerea timpului, fragilitatea legăturilor de familie (mai ales în contextul unei despărțiri) și frumusețea lumii din jur, surprinsă cu abilitate de camera cineastului. Ce rezultă este un film delicat și plin de nuanțe, în care realismul situației complicate de viață se împletește firesc cu notele suprarealiste ce oferă o dimensiune ludică. În final, regizorul pare să înțeleagă în profunzime complexitatea relațiilor de familie și singurătatea care apare atunci când iubirea nu mai este suficientă pentru a ține doi oameni împreună, oferind o perspectivă unică și emoționantă asupra a ceea ce rămâne după despărțire.
