Chiar dacă nu te poţi opri vreo clipă să te întrebi de ce oare a fost nevoie de două filme cu o durată totală de cinci ore pentru a ecraniza un muzical de două ore şi chiar dacă ieşi de la film dorindu-ţi să nu o mai auzi niciodată pe Michelle Yeoh cântând, Wicked: For Good este o experienţă vizuală interesantă şi demnă de savurat pe un ecran cât mai mare. Mai mult, sequel-ul vine cu un mesaj relevant şi ne invită pe fiecare dintre noi să ne privim în oglindă şi să fim oneşti cu noi înşine şi cu cei din jur.
Povestea începe la ceva vreme după finalul primului film, când Elphaba (Cynthia Erivo) declară război Vrăjitorului din Oz (Jeff Goldblum), după ce acesta se dovedeşte a fi deloc „minunat”, ba chiar rasist, dictatorial şi manipulator. Mesajele propagandistice ale Vrăjitorului şi ale lui Madame Morrible (Yeoh) o transformă pe Elphaba într-o ameninţare la adresa întregului Oz, iar ea chiar se ridică la înălţimea noii reputaţii, fiind gata de orice pentru a contracara ostracizarea animalelor şi pentru a spune locuitorilor din Oz că Vrăjitorul nu este deloc cel pe care îl admiră şi îl iubesc.
Sunt nenumărate paralelele care se pot trage între Wicked şi politica actuală, când extremismul, manipularea şi propaganda par omniprezente. Acţiunile personajelor fac trimiteri directe la libertatea de exprimare, limitarea libertăţilor şi discriminare, pe măsură ce Oz devine un ţinut tot mai totalitar, la cheremul unor lideri gata de orice faptă reprobabilă pentru a-şi păstra puterea. Sunt momente când paralelele sunt atât de străvezii şi, prin comparaţie, realitatea pare atât de nefrecventabilă, încât Wicked îşi merită titlul de cel mai colorat film politic al anului.
Ariana Grande face toţi banii în rolul Glindei, Vrăjitoarea cea Bună, care vede pe propria piele că nu totul e minunat în minunatul Oz şi că minciunile au consecinţe periculoase. Iniţial o unealtă supusă maşinaţiunilor Vrăjitorului, Glinda devine tot mai preocupată de abisul tot mai mare dintre ceea ce i se cere să fie şi ce este de fapt. Nu poţi decât să simţi un melanj de dezgust şi compasiune pentru acest personaj care, până la urmă, arată cu degetul spre milioanele de oameni preocupaţi să „dea” bine pe reţelele de socializare, în timp ce realitatea lor cotidiană este mult diferită de cea atent idealizată din mediul online.
Pentru cei care nu au văzut muzicalul, Wicked 2 ascunde câteva surprize mari, de exemplu identitatea Omului de tinichea şi a Sperietoarei de Ciori. Şi deznodământul este surprinzător, ceea ce face ca partea a doua să fie categoric mai captivantă decât prima parte. Totuşi, nu poţi să nu te gândeşti, aşezat comod în sala de cinema, că dacă ai vedea filmul acasă ai da skip cel puţin o dată pe minut, pentru că regizorul Jon M. Chu te ţine captiv în faţa unui spectacol vizual evident lungit. Oricât de inventive ar fi decorurile, costumele şi coregrafiile, filmul e zeamă lungă, ca o ciorbă gustoasă, dar care a fost dublată cu apă chioară de un răuvoitor fix înainte de a-ţi fi adusă la masă.
Filmul mai supără cu un aspect, anume conversia 3D care nu impresionează deloc şi a fost făcută doar ca să-ţi mai ia câţiva lei din buzunar şi să cumperi şi ochelari (în opinia mea, o nefericită risipă de plastic). Wicked 2 se poate vedea şi în format 2D şi acela cu siguranţă arată mai bine, dar spectacolele în 2D sunt mult mai puţine: în Bucureşti doar două pe zi, într-un singur cinematograf, Cinema City AFI Cotroceni. Având în vedere cât de obositoare sunt pentru unii spectatori imaginile 3D, publicul ar trebui să aibă posibilitatea de a alege şi numărul de proiecţii în cele două formate să fie egal. Altfel, studiourilor Universal Pictures li se poate reproşa un totalitarism similar cu cel promovat de Vrăjitorul de Oz.
