Mărturisesc că adesea în timpul proiecției Planurile iubirii m-am întrebat dacă filmul va avea măcar o secvență coerentă, care să aibă legătură cu realitatea, și dacă se va descotorosi vreodată de panoplia de dialoguri neverosimile, personaje caricaturale și situații fără sens. Această comedie romantică nu este nici amuzantă și nici nu prezintă vreo relație de iubire autentică, ci doar o succesiune de evenimente improbabile, populate de personaje create pentru a fi „haioase”, care aruncă cu vorbe și fac gesturi fără noimă. Toate acestea par desprinse dintr-o telenovelă sau un serial de comedie românesc din anii 2000, doar că aici lipsește laugh track-ul care ar trebui să încurajeze publicul să râdă.
Povestea îi urmărește pe Dave (Gabriel Coveșeanu) și Melissa (Mihaela Mihai) – el arhitect american cu origini românești, ea soția sa româncă -, care se mută temporar în România după ce Dave primește un proiect de reamenajare a unei zone din jurul Castelului Bran. Curând, cei doi se întâlnesc cu tot felul de oameni extravaganți, printre care un poet aventurier (Cătălin Botezatu) și mama Melissei (Maia Morgenstern), iar Dave devine tot mai copleșit de tradițiile autohtone, de personalitățile stranii din jurul lui și mai ales de frigul din casă, pe care îl menționează obsesiv.
Cătălin Botezatu și Maia Morgenstern în Planurile iubirii
Regizoarea și co-scenarista Mihaela Mihai pornește de la o premisă interesantă, însă devine evident încă din primele secvențe că filmul are un aer amatoricesc, de parcă ar fi realizat de studenți aflați la început de drum. Planurile iubirii scârțâie atât tehnic (sunet nefinisat, cu voci ale personajelor pe frecvențe diferite, cadre neluminate sau supraexpuse, montaj plin de tranziții fade in și fade out), cât și la nivelul narațiunii, al construcției personajelor și al jocului actoricesc. După câteva imagini cu zgârie nori de la New York și un spectacol de balet, ajungem într-un birou unde un tânăr cu voce monotonă îi dă unui Dave ultra-entuziast vestea proiectului din România. Nu trece mult și, odată cu sosirea protagoniștilor în țară, devine limpede că filmul bifează obligațiile contractuale cu sponsorii: de la vizita lui Dave într-un showroom auto pustiu până la eșarfele luate de Melissa de la o firmă pe care o prezintă fățiș la cameră.
Scenariul semnat de Ion Adrian și Mihaela Mihai încearcă să fie comic prin personaje „atipice” și situații neconvenționale, dar abundă în clișee și jocuri de cuvinte obositoare, care nu sunt nici amuzante, nici logice. Personajele principale nu au scopuri clare, iar singurele dificultăți reale pe care le are de înfruntat Dave sunt frigul persistent din casă și interacțiunile cu oamenii ciudați pe care îi întâlnește. Astfel, publicul se poate aștepta la secvențe incoerente în care vecinii intră neanunțați în apartamentul protagoniștilor, dansează cu umbrela în ploaie, recită poezii la întâmplare, își spun „noapte bună” deși e zi afară sau se urcă la volanul unei mașini scumpe doar ca să întrebe ulterior dacă altcineva știe să conducă. Mai mult, dialogul este încărcat de expoziție, iar Dave și Melissa își spun constant „iubito” și „iubitule” sau „honey”, ca și cum am avea nevoie de mementouri continue că formează un cuplu.
Dacă protagoniștii interpretați de Gabriel Coveșeanu și Mihaela Mihai mai păstrează o urmă de realism, personajele secundare sunt profund caricaturale, iar jocul actorilor este exagerat, atât prin replici, cât și prin gestică. Maia Morgenstern pare că a primit indicația de a extrage maximul comic din fiecare scenă, întrucât personajul ei mimează timiditatea și îndrăgosteala în mod ostentativ, spune replici precum „fereastra e o fereastră” și creează încurcături prin jocuri de cuvinte forțate. Cătălin Botezatu, pe lângă ținutele elegante pe care le etalează, își rostește replicile fiind el însuși, iar într-un moment de maximă intensitate când oferă sfaturi de dragoste protagonistei, modul în care este filmat duce cu gândul mai degrabă la o emisiune de showbiz decât la cinema.
Cu toate că efortul Mihaelei Mihai de a face un film independent este demn de laudă, Planurile iubirii este un exemplu clar de „așa nu”. Mesajul pozitiv pe care regizoarea dorește să-l transmită este de apreciat, dar filmul este lipsit de coerență și finețe pe toate planurile, iar rezultatul final lasă impresia de work in progress, cum ar spune „americanul” Dave.
